Dacă Michael Stipe este zeul pantocreator tatăl, şi Moz este fiul, pentru Bob Mould nu rămâne decât locul de duh sfânt, etichetă ce i se cuvine cu prisosinţă. Fondator al rockului alternativ, împreună cu R.E.M., pentru America este un rock god în toată legea, veteran al punk rock-ului şi mai nou, DJ de house. Bob Mould este cel mai bine cunoscut pentru activitatea în Husker Du, ca şi chitarist şi vocalist. După ce Husker Du s-a despărţit (în 1988, când R.E.M. erau în epoca IRS Document, şi pregăteau Green), Mould a început cariera solo la un an după Morrissey. Stilul distinctiv al lui Mould este combinaţia de elemente acustice cu un sunet de punk dezlănţuit, spre deosebire de R.E.M., care a fost întotdeauna o combinaţie ciudată de folk cu art-punk, şi bineînţeles pop. R.E.M. de aceea a fost mai uşor de înghiţit, spre deosebire de Husker Du şi Bob Mould, care făceau un punk-rock mai de nişă. R.E.M. a devenit din ce în ce mai comercială odată cu Green, spre dezamăgirea multor fani, care au rupt-o definitiv cu titanii. Deşi ambele formaţii s-au bucurat de succes, R.E.M. a depăşit orice imaginaţie, semnând cel mai scump contract de colaborare cu Warner pentru 80 mil. $, cel mai scump contract de până atunci. Devenise evident că R.E.M. era mai pe gustul maselor decât Husker Du. Pe deasupra formaţia lui Bob Mould era dezbinată de tot felul de intrigi şi neînţelegeri între membrii trupei, şi la scurt timp s-a dezumflat de tot. R.E.M. au devenit singurii regi ai întregului rock alternativ, chiar şi după explozia Nirvana.
Sunetul lui Mould este fără compromisuri, acid, metalic, rebel şi gălăgios. Nu are craftmanship-ul lui R.E.M. şi nici lirica lui Stipe, nici vocea lui Morrissey, dar reprezintă foarte bine ura şi frustrarea outsider-ilor faţă de societatea care îi respinge. Multe dintre concertele Husker Du erau înconjurate de poliţie şi nu de puţine ori au fost lupte în toată legea (ceea ce nu se poate spune despre R.E.M., care fie era iubită fie nu). Şi audienţa e diferită: Bob Mould şi Husker Du are punkeri şi metalişti, rockeri hardcore, iar R.E.M. college boyz, DYT kidz, toată studenţimea savurând Radio Free Europe sau Begin The Begin. R.E.M. erau clar mai softcore, şi mai plăcuţi publicului în general. The Smiths şi Moz, aveau un sound asemănător cu R.E.M., dar mult mai apropiaţi de britpop, eticheta distinctivă fiind vocea lui Moz. Totuşi R.E.M. rămâne cea mai echilibrată şi mai puternică forţă a bunicilor, urmată fiind de Moz şi Bob.
Revenind la Bob, după Workbook, primul album în care combină acustica cu electrica destul de reuşit, scoate nişte albume super-tari, Poison Years, de exemplu sau The Last Dog And Poney Show, Black Sheets Of Rain. Eu am prins LIVE District Line, un album extraordinar, care m-a influenţat mult, ca stil artistic şi tehnică totodată. În scurt timp, Bob va lansa un alt album Life And Times (7 Aprilie 2009). Nu mai am răbdare. Abia aştept să-l văd LIVE. Unul dintre visurile mele.... (mai ales după ce i-am văzut pe R.E.M. la Sziget Festival, super super bestiali, doar atâta spun, e o experienţă ce nu o voi uita niciodată).
Din blog-ul lui Bob , am aflat că este şi DJ la o serie de evenimente denumite Blowoff, dedicate comunităţii LGBT (Bear Power!), WoW!!!
Pe mine, Bob Mould mă inspiră şi nu ştiu piesele lui îmi dau senzaţia că pot scrie şi eu ceva la fel de supărat, dar şi de rebel. Se simte pasiunea şi dăruirea pe care o pune în piese, şi tehnica aparent simplă care face minuni dacă înveţi să urli, dar cu stil! M-a impresionat mult Wishing Well (e un cover fain pe Youtube, de un tip care acuma face parte din formaţia lui, Jason Narducy, pentru feeling-ul trademark-ului de Bob Mould, dar recomand totuşi originalul). Mai îmi place See A Little Light, All This People Know, şi mai ales piesele de pe ultimul album, Again And Again (piesa mea preferată Bob Mould, împreună cu Wishing Well), Walls In Time, etc:
(ce poate face cu un simplu Fender... de remarcat ce simplu vine, cu chitara ampu, geaca de piele, şi dă autografe... tipu e clar întruchiparea indie-ului în ciuda statului de icoană de care se bucură).
Ştiu că am să-l văd eu odată, cu prima ocazie cu care ajung în Washington DC.
No comments:
Post a Comment